12.03.2024
O examinare a lucrărilor existente cu privire la istoria Bisericii revelează faptul că cele mai multe dintre ele reflectă o anumită poziţie confesioanlă sauteologică (părtinitoare fără a respecta echidistanţa confesională necesară ). Lucrarea de faţă a fost scrisă dintr-o perspectivă independentă , nonconfesională.
BISERICA APOSTOLICA
Biserica s-a născut 50 de zile după învierea lui Isus (circa anul 35 d.Cr.). Isus a promis că Îşi va zidi biserica Lui (Matei 16:18), iar la venirea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii (Faptele Apostolilor 2:1-4), biserica- ekklesia (“adunarea celor chemaţi”) s-a născut în mod oficial. Trei mii de oameni au răspuns la predica apostolului Petru în ziua aceea şi au decis să-L urmeze pe Hristos.
Biserica inființată de apostoli s-a numit Biserica Creștina ( Apostolică sau Primară) aceasta a avut ca baza teologică Evanghelia propovaduită de Hristos și apostoli și nimic altceva.
Primii convertiţi la creştinism erau iudei sau prozeliţi, iar Biserica a fost centralizată în Ierusalim. Din cauza aceasta creştinii erau consideraţi la început o sectă evreiască, asemănătoare cu fariseii, saducheii şi esenienii. Totuşi, ceea ce predicau apostolii era radical diferit de învăţătura altor grupări iudaice.
Nu mult după Rusalii, uşile Bisericii au fost deschise pentru neevrei. Filip evanghelistul a predicat samaritenilor (Faptele Apostolilor 8:5) şi mulţi au crezut în Hristos.
În anul 70 d.Cr. Ierusalimul a fost distrus, dar cele mai multe cărţi ale Noului Testament au fost deja terminate şi circulau prin biserici.
Serviciul religios în Biserica Primară
Iustin Martirul în anul 150 a avut o descriere succintă a serviciului religios din biserica primară în cartea sa „Apologetica-Închinarea in Biserica Primară ”
„Cei bogați dintre noi poartă de grijă săracilor; trăim o viața de strînsă părtașie si pentru tot ceea ce avem binecuvantăm pe Făcătorul nostru prin Isus Christos, Fiul Său si prin Duhul Sfant. În ziua care se cheamă “Duminica”, ne adunăm împreuna intr-un loc anumit înainte de răsaritul soarelui si citim cat ne îngăduie timpul din “memoriile apostolilor” și din scrierile profeților. Apoi, cînd se oprește cel ce citește, presbiterul ține o cuvîntare în care ne îndeamnă să trăim conform cu lucrurile frumoase pe care le-am auzit. Ne ridicăm apoi toți la rugăciune și cum am mai spus, cand sfîrsim rugăciunile, sunt aduse pîinea, vinul ai apa. Cel ce prezidează, dupa priceperea sa, se roagă atunci si multumește lui Dumnezeu, iar restul celor adunati spun: Amin . Se imparte apoi fiecaruia din cei prezenti, iar celor care n-au venit li se trimite prin diaconi acasa. Cei care au avere si vor s-o faca, daruiesc apoi cat vor si colecta care se aduna este data celui ce prezideaza si el se ingrijeste apoi ca din ea sa fie ajutati cei orfani, vaduvele, cei care, prin boala sau alte imprejurari au ajuns in lipsuri, cei care se afla in inchisori, cei care se afla in calatorie si ne viziteaza; intr-un cuvant toti aceia care au nevoie.Noi cinstim ziua de Duminica pentru ca este cea dintai zi, in care Dumnezeu, schimband intunerecul si materia dintru inceput, a facut lumea, si, tot in aceasta zi, Domnul Isus, Mantuitorul nostru a inviat dintre cei morti.”
Aparuta ca un torent irezistibil si navalnic, rezultat din ploaia binecuvantarilor divine, crestinismul a intrat in albia istoriei si i-a schimbat cursul. Ideile crestine au patruns in societate si au schimbat parerile oamenilor despre lume si despre ei insisi. Crestinismul a intrat in concurenta cu alte “fluvii de gandire” care marcau societatea. Din aceasta inclestare au iesit invinsi si invingatori. De la inaltimea pe care ne-o ofera perspectiva celor douazeci de secole, putem spune ca, in primul secol, crestinismul a influentat societatea, dar si societatea a influentat intr-o masura oarecare crestinismul. Apa limpede din torentul crestin a intrat in confluenta istoriei in combinatie cu marile curente de gandire ale epocii. Influentandu-le, avea sa fie apoi el insusi influentat de ele. Care au fost aceste curente corupte si corupatoare?
Oamenii din primul secol au primit mesajul crestin primar, dar s-au apucat imediat sa-l modifice, mutilandu-l ca sa incapa in tiparele firesti ale pornirilor cu care se simteau comfortabili.
Mare parte din cuprinsul Noului Testament ne aseaza inaintea ochilor imaginea unei Biserici care este mai mult o suma de idealuri, decat o infaptuire reala. Alunecarile abea perceptibile in bisericile primului secol aveau sa ajunga in cel de al doilea, indepartari evidente de la invatatura clara si curata a Evangheliei. Si aceasta fusese insa prevazuta in planul divin: “Stiu bine ca, dupa plecarea mea, se vor vari intre voi lupi rapitori, care nu vor cruta turma; si se vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor invata lucruri stricacioase, ca sa atraga pe ucenici de partea lor” (Fapte 20:29-30).
Greselile care au aparut in secolul al doilea au fost deci mai mult indepartari fata de idealurile apostolice din scrierile Noului Testament, decat abateri de la realizarile crestinilor din primul secol.
Confruntarea cu iudaismul corupt al vremii
Evreii nu puteau accepta competenta si suficienta lui Christos fara a trebui sa arunce la gunoi o serie intreaga de credinte si traditii care devenisera una cu fiinta lor nationala. Amintiti-va de convertirea lui Saul din Tars, recititi marturiile lui din Fapte 22:1-21; 26:2-23; Filip. 3:2-7 si veti intelege cat de greu i-a fost unui evreu sa ajunga sa spuna: “toate cele vechi s-au dus, iata ca toate lucrurile s-au facut noi” (2 Cor. 5:17).
Iudeii nu puteau accepta dreptul individului de a se inchina “in duh si in adevar” fara sa trebuiasca sa renunte la o intreaga institutie a preotiei levitice si a jertfelor cu care se obisnuisera din cea mai frageda pruncie. Cand evreii au trecut la crestinism, si un mare numar dintre ei au facut-o, nu-i de mirare ca, poate inconstient, multi dintre ei au cautat sa impleteasca noua invatatura cu traditiile lor milenare.
Confruntarea cu filosofia greaca
S-a spus pe drept cuvant ca “romanii i-au cucerit pe greci prin forta, dar pana la urma grecii s-au razbunat cucerindu-i pe romani prin … filosofie.” Ca si evreii, grecii erau raspanditi prin toate partile imperiului roman, iar filosofia lor despre viata si activitate patrunsese adanc in gandirea vremii. Pentru greci, materia era rea cu desavarsire si imposibil de imbunatatit, iar divinitatea era izolata in sferele cerului, imposibil de “contaminat” prin ideia de “intrupare.” Omul trebuia sa-si lucreze singur inaltarea, pana la stadiul acceptarii in sferele intimitatii cu divinitatea. Evanghelia crestina era pentru greci “o nebunie” (1 Cor. 1:17-24).
Prin confruntarea si contaminarea cu aceste trei mari idei ale vremii contemporane, crestinismul primelor doua secole s-a deformat el insusi si s-a indepartat de puritatea invataturii Noului Testament. Adaptarea doctrinelor crestine la “convingerile” prevalente in societate a dus la modificarea unora dintre cele mai fundamentale adevaruri despre mantuire.
Invatatura despre sursa mantuirii
Prin influente din afara, s-a ajuns la invatatura ca mantuirea nu este in intregime o lucrare a harului divin, ci o forma de “colaborare intre Dumnezeu si om”. Punctul in care a inceput alunecarea a fost invatatura despre importanta si semnificatia botezului crestin. Daca botezul este obligatoriu pentru crestini, au zis ei, atunci el constituie dovada ca exista cel putin o “fapta” meritorie: acceptarea botezului. Daca in Biserica se poate intra numai prin botez, atunci prin administrarea botezului, biserica este cea care hotaraste cine este mantuit si cine nu.
Botezul a inceput sa fie privit ca un garant al iertarii si tratat ca un ritual prin care toate pacatele din trecut sunt “spalate”. Din aceasta cauza, crestinii au inceput sa pastreze botezul doar pentru cei foarte in varsta, sau chiar pentru cei aflati pe patul mortii.
Noul Testament spusese: “Doar prin Isus!” Biserica spunea acuma: “Prin Isus si prin botez!” Cum doar biserica putea administra botezul, oamenii au ajuns sa depinda pentru mantuire de acceptarea din partea bisericii.
Invatatura despre botez
Scriitorul crestin Hippoltus, ne-a lasat o descriere a felului in care era administrat botezul crestinilor din Roma. Iata ce scria el in anul 200 d.Ch.: “Candidatii se dezbracau de hainele lor si erau cufundati in apa de trei ori, dupa ce renuntau in mod public la Satan si rosteau articolele de baza ale credintei crestine. Ei se imbracau apoi in haine noi si se alaturau restului adunarii ca sa participe la Cina Domnului.”
La Botez nu era acceptat oricine. Candidatul, numit “catachumen”, trebuia sa treaca mai intai printr-un curs de pregatire si invatare. Acest curs putea dura uneori pana la trei ani, timp in care purtarea candidatului era supravegheata foarte de aproape. Biserica nu accepta la botez decat pe aceia care dovedeau ca sunt sinceri in dorinta lor de a imbratisa o viata noua, in sanul comunitatii crestine.
Trecand de la aceasta practica a bisericii primare la acceptarea ideii ca botezul trebuie aplicat doar spre sfarsitul vietii, ca un fel de “spalare” rituala a pacatelor, biserica a deformat invatatura despre botez.
Christos intentionase ca botezul sa fie “declarativ”, un act de marturie publica. Biserica il facea acum “procurativ”, garantul dobandirii neprihanirii. Christos il instaurase doar ca o “implinire a neprihanirii”, oamenii l-au pervertit in ceva care “aduce mantuirea”. Pavel l-a oferit drept un simbol al harului deja primit, oamenii l-au pervertit intr-un instrument prin care se dobandeste harul. Diferenta de invatatura a parut la inceput foarte minora si nesemnificativa, dar la inceputul secolului doi ea a dat nastere la invatatura despre “botezul regenerator”, cu putere de a declansa nasterea din nou. Iata ce scrie Iustin Martirul, care a fost ucis pentru credinta la Roma, in cea dintai “Apologie” a sa: “Noi ii ducem la un loc unde este apa si sunt regenerati in acelasi fel in care am fost innoiti si noi. Caci ei sunt spalati in numele lui Dumnezeu Tatal, Stapanul universului, in numele Mantuitorului nostru, Isus Christos, si in numele Duhului Sfant.”
Odata modificat ca practica si semnificatie, botezul a trecut apoi printr-o alta transformare: i s-a modificat forma. Eusebiu, in cartea sa “Istoria Bisericii” (anul 289), scrie despre un novatian care era foarte bolnav si pe moarte. De teama ca nu cumva prietenul lor sa treaca “dincolo” nespalat de pacate si pentru ca nu era transportabil, prietenii sai au hotarat sa-l boteze prin “turnare”. Ei au turnat peste el o cantitate de apa echivalenta cu cea care ar fi fost necesara ca el sa se poate scufunda in ea.
Inovatia, odata acceptata, s-a raspandit peste tot, astfel ca pe la sfarsitul celui de al treilea secol era foarte des practicata botezarea “pe scaun” a celor foarte aproape de moarte. Cantitatea de apa turnata pe cap a fost micsorata din ce in ce mai mult pana cand s-a transformat intr-o simpla “stropire.” Paradoxal este ca s-a pastrat totusi numele de “botez”, care este o transliterare a cuvantului grec “Baptizo”, cu insemnatatea de scufundare, acoperire cu apa. Incepand cu secolul saisprezece, in Biserica Catolica, botezul prin turnare a devenit singura norma acceptata:
“Biserica Apuseana a pastrat practica botezului prin scufundare doar pana in secolul saisprezece, cum se poate vedea dintr-o multime de tablouri si din cronicile de botez ale reginei Elisabeta si ale regelui Iacob (James) I. Biserica Rasariteana a ramas pana astazi credincioasa botezului prin afundare, pe care il aplica tuturor, fara exceptie si in orice fel de circumstante”
(Dr. W.T.Whitley, istoric englez).
Dupa un timp, s-a produs cea de a doua modificare in practica botezului: aplicarea lui la copiii celor credinciosi. Desemnat, prin insasi natura sa, sa fie un gest al celor ce pot, pe picioarele lor, sa se pogoare in apa si sa marturiseasca credinta lor personala in Christos, botezul a inceput apoi sa fie aplicat unora care nu credeau inca in Christos, in anticiparea unei decizii si conformari viitoare.
Felul in care s-a produs aceasta schimbare in practica botezului este foarte bine cunoscut. Din moment ce oamenii au inceput sa creada ca botezul mantuieste si ca cel nebotezat se duce in iad, parintii grijulii si afectati au intrebat: “Dar ce facem atunci cu copiii nostrii care mor la putina vreme dupa nastere?” Ei au asupra lor “pacatul originar.” Daca nu-i botezam, ce se va alege de ei in vesnicie?”
Astfel de oameni au inceput sa insiste sa fie botezati copiii, pe promisiunea parintilor lor, inainte de varsta la care pot lua ei hotarari personale. Prin induplecarea liderilor bisericii, botezul a fost astfel transformat dintr-un simbol, intr-un decret de acceptare a mantuirii. Practica s-a impamantenit insa greu. Oamenii si-au dat seama ca ceva nu este in regula. Botezul copiilor nu s-a generalizat decat dupa secolul VI. Din cele mai vechi timpuri insa si pana astazi exista crestini care, cu Noul Testament in mana i se opun cu inversunare.
Prima mentiune despre botezul copiilor o avem din anul 185, dintr-o scrisoare a lui Tertulian, care i s-a opus cu vehementa. Prima referinta favorabila se pastreaza intr-o scriere a lui Ciprian, in Sinodul de la Cartagina (253). Adresandu-se unui cetatean numit generic “fidus” (credinciosul), Ciprian este de parere ca toti copiii ar trebui botezati imediat dupa nastere (Epistolele lui Ciprian, LVIII, 2).
Imagine cu un baptistier din Vitalis – Tunisia sec. VI
Invatatura despre Cina Domnului
La foarte scurta vreme dupa disparitia apostolilor, iudaizatorii, nostalgici incapatanati ai Legii lui Moise, au strecurat in biserica ideia “sacrificiului continuu” al lui Christos. Desi, epistola catre Evrei spune clar ca “Christos S-a adus pe Sine insusi jertfa o data pentru totdeauna”, fixand crucificarea ca eveniment unic si irepetabil in istorie, unii lideri ai bisericii au introdus la Cina Domnului ideia ca painea si vinul nu sunt doar simple simboluri, ci reprezentari ale unor realitati spirituale in care “jertfirea lui Christos” continua pana la sfarsitul lumii. “N-a spus Domnul Isus”, intrebau ei in mod ipocrit, “acesta ESTE trupul si sangele Meu?” De aici si pana la ideia “transubstantierii” n-a mai fost decat un singur pas.
De fapt, cuvintele rostite atunci de Domnul Isus nu pot fi interpretate “literal”, caci Isus se afla inca in viata, avea trup. Daca ar fi vorbit in sensul presupus de adeptii “transubstantierii”, in momentul vorbirii Domnul Isus ar fi avut … doua trupuri. Unul in care era si altul pe care-l tinea in mana!
Mai mult, in 1 Corinteni 11 ni se spune ca unii crestini din Corint greseau prin atitudinea lor de la Cina Domnului, dar in corectia pe care le-o face apostolul Pavel nu intalnim nici o referinta la “transubstantiere”. In loc sa o ia cu respectul unei “mese de aducere aminte”, corintenii o bagatelizasera, transformand-o intr-o simpla ocazie de dezmat si de afisare de sine.
Odata cu transformarea invataturii despre natura elementelor Cinei, in jurul ei a inceput sa se dezvolte un intreg ceremonial fastuos, in care semnificatia simpla a fost inlocuita definitiv cu una “tainica”, proprietara unor puteri supranaturale. Cina Domnului a incetat sa mai fie doar o masa “de aducere aminte” in care credinciosii aveau partasie unul cu celalalt si cu Domnul cel inviat si a devenit un ritual mistic, celebrat cu fast si cu teama. Dintr-un memorial simbolic, Cina a fost facuta in mod gresit un mijloc al harului indumnezeitor. Christos spusese: “Sa faceti aceasta spre pomenirea Mea”, nu “Sa faceti aceasta spre mantuirea voastra!” (1 Cor. 11:25)
Invatatura despre slujitorii bisericii
In biserica Noului Testament, presbiterul sau pastorul era un egal intre egali, un frate intre frati. El nu detinea nici un fel de autoritate in afara aceleia care ii era incredintata de cei din adunare (1 Tim. 4:17). Doar Domnul Isus era considerat Stapanul si Legiuitorul bisericii. Fiecare credincios avea acces direct la Dumnezeu Tatal prin mijlocirea Domnului Isus si a Duhului Sfant. Incet, dar sigur, si aceasta frumoasa ordine spirituala din biserica a fost modificata. In mod treptat, presbiterul sau pastorul a incetat sa mai fie slujitorul fratilor sai si, pe nebagate de seama s-a transformat intr-un “preot”, separat de restul credinciosilor si ridicat deasupra lor in autoritate. Faptul ca a oficiat la Cina Domnului, transformata asa cum am aratat intr-o “jertfire” perpetua a lui Christos, l-a intors pe presbiter la ordinea liturgica de la Templu. O astfel de randuiala s-a potrivit ca o manusa pentru “neamurile” pagane obisnuite si ele cu preoti, jertfe si temple. Pe nesimtite, presbiterii au devenit “preoti”, iar peste un grup de “presbiteri-preoti” locali a aparut “episcopul monarhic.”
Este greu sa stabilim momentul istoric in care s-a petrecut aceasta metamorfoza in a doua jumatate a secolului II sau in secolul III. Ce putem spune precis este ca trecerea de la simplitatea democratica (teocratia evanghelica) a Noului Testament la sacerdotalism (preotie) a avut un efect tot atat de destructiv asupra vietii spirituale a crestinismului ca si activitatea preotiei din Ierusalim pe vremea Domnului.
Din documentele care ne-au ramas, putem spune cu certitudine ca bisericile Nou Testamentale au crescut rapid, mai ales in marele orase ale imperiului. Majoritatea lor erau conduse de o pluralitate de conducatori spirituali locali, numiti presbiteri, episcopi sau pastori, asistati in rezolvarea problemelor materiale de catre “diaconi.”
“Pavel si Timotei, robi ai lui Isus Christos, catre toti sfintii in Christos Isus care sunt in Filipi, impreuna cu episcopii si diaconii” (Filip. 1:1).
In mod natural, unii dintre acesti presbiteri au capatat o cinste mai mare prin abilitati specifice, prin spiritualitate sau printr-o intelepciune duhovniceasca deosebita. Personalitatea mai puternica a unora i-a facut sa se impuna in plan local si sa aiba un cuvant mai greu de spus in rezolvarea problemelor. Peste aceasta s-a suprapus fara indoiala si lupta multiseculara pentru o pozitie de autoritate si de control asupra celorlalti.
Apostolul Pavel
In invatatura apostolului Pavel, teoreticianul si intemeietorul a numeroase biserici crestine, liderii bisericii crestine sunt, ca maturitate, “presbiteri” adica batrani”, ca pozitie “episcopi” adica “supraveghetori”, iar ca lucrare “pastori”. Toate cele trei numiri identifica unul si acelasi oficiu de slujire:
” … din Milet, Pavel … a chemat pe presbiterii Bisericii … si le-a zis: “Luati seama la voi insiva si la toata turma peste care v-a pus Duhul Sfant episcopi, ca sa pastoriti Biserica Domnului …” – Fapte 20:17, 28
Ca sa fie distins din numarul celorlalti presbiteri, un asemenea om a monopolizat titlul de “episcop” (in greaca, episcopos = supraveghetor). Cu timpul, in toate problemele bisericii, ultimul cuvant i-a revenit unui astfel de “episcop monarhic.”
Episcopii din bisericile marilor orase si-au extins autoritatea si asupra bisericilor aflate in teritoriile imediat invecinate. Astfel, peste toti episcopii dintr-o anumita regiune a fost promovat un “arhiepiscop” sau “mitropolit.” Cinci din acesti arhiepiscopi, cei din Alexandria, Ierusalim, Antiohia, Constantinopole si Roma si-au extins autoritatea peste regiuni intinse si au fost numiti “patriarhi.”
Intre acestia, patriarhul Romei, capitala Imperiului, a considerat ca are dreptul la autoritatea universala asupra bisericii si, cu trecerea vremii, s-a proclamat “papa” (tata al tuturor) – macar ca Domnul Isus le interzisese ucenicilor acest lucru: “Voi sa nu va numiti Rabi! Fiindca Unul singur este Invatatorul vostru: Christos, si voi toti sunteti frati. Si “Tata” sa nu numiti pe nimeni pe pamant; pentru ca Unul singur este Tatal vostru: Acela care este in ceruri” (Mat. 23:8-9).
Prin acest proces de evolutie eclesiastica s-a nascut Biserica Catolica (universala), cu papa de la Roma ca regent in locul lui Christos (vicar) si cu imensa ei masinarie preoteasca, intinsa ca o caracatita peste toata lumea. Clement al Romei a fost cel dintai scriitor bisericesc care a sugerat o paralela intre preotia crestina si preotia levitica din Vechiul Testament si a fost cel dintai care a vorbit despre distinctia dintre “clerici” si “laici” (oameni din popor, laios=popor) in sanul fratietatii crestine.
Procesul a fost justificat mai departe de Tertulian si Ciprian, astfel ca pe la sfarsitul secolului III, aparuse deja o casta preoteasca distincta si total separata de restul “laicilor.”
Acelasi instinct care a corupt preotia iudaica lucra acum si in crestinism, asezand inca o data bariera unor “mijlocitori” intre oameni si Creatorul lor. Simplitatea si spiritualitatea Noului Testament a fost astfel abandonata.
Pe de o parte avem de-a face cu mandria unei “elite”, care a vrut sa puna mana pe autoritate si control asupra comunitatii, iar pe de alta parte, avem de a face cu “smecheria” unei majoritari care s-a vrut eliberata de responsabilitatea unei “preotii universale a credinciosilor.” Poporul a preferat atunci si prefera si astazi, sa-i aseze pe “clerici” pe un piedestal mai inalt, ca numai lor sa li se pretinda sfintenie, si ca majoritatii sa i se permita sa traiasca la nivelul firii pamantesti pacatoase.
Acceptand “ierarhia eclesiastica”, majoritatea crestina si-a fabricat de fapt niste “specialisti” care sa-i izbaveasca de vinovatia traiului lor pacatos de fiecare zi.
Biserica creștină inființată de apostolii Domnului a trecut de-a lungul timpului printr-un proces evolutiv , Biserica Apostolică a fost prima și cea mai aproape de forma de crestinism original, (autentic) pentru ca a avut ca fundament Evanghelia lui Hristos şi al apostolilor si nimic altceva.
Îmcepînd cu secolul IV centrul de greutate devine Biserica ca instituție reprezentata de cler (preoti, episcopi) acestia vor primii mai multă putere si o autoritate prin deciziile Sinoadelor ecumenice , aceasta Biserică care a apărut în urma sinoadelor ecumenice a primit ulterior numele de Biserica Sobornicească.
O schemă succintă cu principalele evenimente din istoria creștinismului din cartea „Creștinismul de-a lungul secolelor”.
DIAGRAMA DIVIZÂRILOR IMPORTANTE DIN BISERICA CREȘTINĂ
BISERICA SOBORNICEASCĂ
Biserica Catolică
În anul 312 d.Cr. împăratul Constantin a declarat ca a avut o viziune in care a vazut o cruce pe cer si fraza „prin acest semn vei invinge” , din acel momement el a adoptat religia crestină (desi multi istorici spun ca a fost botezat doar spre sfarsitul vietii) . La scurt timp în anul 313 sa semnat de către împaratii Constantin și Licinius edictul de la Milano pentru toleranța față de creștini.
Conciliiele ecumenice
Dupa abolirea persecutiei crestinilor Constantin a depus eforturi sa uneasca toate bisericile crestine intr-una singură , pentru aceasta el a convocat incepand cu anul 325 o serie de concillii ecumenice pentru a clarifica dogma si a elimina rivalitatile doctrinare intre biserici . In final bisericile s-au unit formand o singura Biserică Creştină , sa numit Biserica Catolică (Universală).
Detalii despre conciile ecumenice : https://crestinismro.wordpress.com/conciile-ecumenice/
Biserica de stat
In anul 380 , în timpul domniei impăratului Teodosie, creştinismul a devenit religia oficială a imperiului Roman. Episcopilor li s-au oferit locuri de cinste în guvern, iar prin anii 400 d.Cr. cuvintele “roman” şi “creştin” erau practic sinonime.
După Constantin creştinii n-au mai fost persecutaţi. Între timp, păgânii erau cei prigoniţi dacă nu se “converteau” la creştinism. Astfel de convertiri forţate au dus până acolo că mulţi oameni au intrat în Biserică fără o schimbare reală a inimii. Păgânii şi-au adus cu ei idolii şi practicile cu care erau obişnuiţi şi Biserica s-a schimbat.
Mai tarziu , pe parcurs unele practici păgâne (de exemplu cultul eroilor trasformat in cultul sfintilor) au ajuns sa fie adoptate de Biserică pentru ai atrage pe păgâni mai uşor la creştinism.( E . Cairns – Crestinismul de-a lungul secolelor ).
Conciile au continuat în anii următori punând în acest fel bazele doctrinare ale bisericii catolice pe care o vedem si in prezent.
Una din primele simboluri ale bisericii crestine unificate a fost Credeul…Simbolul credinței ( Crezul niceeano-constantinopolitan ) este o rugăciune care reprezintă una din cele trei mărturisiri de credință creștine din anul 325 .
Cred într-unul Dumnezeu……………………..
Și într-unul domn Isus Hristos………………..
Fiul lui Dumnezeu, unul născut………………..
Întru una, sfântă, catolică și apostolică biserică.
Textul integral :
https://crestinismro.wordpress.com/2020/05/06/crezul/
Primul Papă
Primul episcop al Romei care a folosit oficial titlul de papă a fost Siriciu (384-399)
Liturghia
Papa Gregore I (590-604) a extins influența episcopatului de Roma și în sfera treburilor politice, la inceput in Italia, apoi în întreaga lume, aprofundând si mai mult discrepanta si neîntelegerile dintre bisericile de vest si de est.
Grigore I ( numit și Grigore Cel Mare) a introdus Liturghia (mesa) în cadrul serviciului religios al bisericii catolice ,deasemenea Cîntul (corul) Gregorian ambele în secolul VI.
Ritul îndeobște este forma exterioară a ceea ce e cultul creștin în fond. Definiția religioasă a ritului fiind ansamblu de ceremonii care se practică într-o religie.
Ritul latin e cel mai răspândit rit creștin-occidental. El este specific Bisericii Catolice dar este folosit şi de către Biserica Anglicană (într-o formă adaptată)
Icoanele
Urmînd interzicerea din Decalog, creștinii din primele doua secole nu și-au faurit imagini. Dar in Imperiul de Rasarit, interdictia este ignorată începînd din secolul al III-lea cand o iconografie religioasa (figuri sau scene inspirate din Scriptura) îsi face apariția în cimitirele sau lăcașurile unde se adunau credincioșii. Această inovaţie urmează îndeaproape cultului moaștelor. În secolele IV si V imaginile se multiplica si cinstirea lor se accentueaza. Tot in aceste două secole se precizeaza critica si apărarea icoanelor.
Abia spre sfîrșitul secolului al VI – lea și în cursul secolului al VII – lea imaginile devin obiect de devoțiune și cult, în biserici precum si în locuințe. Lumea se ruga, se proșterna in fața icoanelor; oamenii le sărutau, le purtau in procesiuni.
Cultul imaginilor a fost interzis oficial de împaratul Constantin al V – lea, in 726, si anatemizat de Sinodul iconoclast de la Constantinopol, in 754, principalul argument teologic fiind idolatria implicata in glorificarea icoanelor. Al doilea Sinod iconoclast, cel din 815, a respins cultul imaginilor in numele christologiei. La vremea respectiva se pare ca existau informații care confirmau că aceste practici au pătruns în Biserică pe parcurs neexistând de la începutul creștinismului.
Cultul icoanelor a fost totuși din nou legalizat de către Conciliul de la Niceea din anul 787 convocat în acest scop de împărateasa Irina Ateniana , o ferventă iconofilă .
Imparatul Leon al V-lea însă a reintrodus interzicerea icoanelor prin conciliul de la Constantinopol din anul 815 . Icoanele au continuat să fie interzise până în anul 843 cînd la tron a ajuns o altă împărăteasa Teodora o cunoscută iconofilă care după moartea soțului ei a restabilit definitiv legalizarea cultului icoanelor ,sfinților, moaștelor etc.
Ziua in care a fost restabilit cultul icoanelor a rămas consemnata in Biserica Ortodoxa ca sarbatoarea „Ziua Ortodoxiei” – BO idetificându-se cu cultul icoanelor.
Inchiziția
A fost înființată în anul 1231 și a funcționat pîna în secolul XVI în cadrul Bisericii Catolice, aceasta a fost o instituție de judecată formata din preoți care judecau „delictele eclesiastice ” .
În practică „tribunale religioase” judecau și condamnau folosind tortura persoane bănuite ca ar încalca dogma (doctrina) Bisericii Catolice
Inchiziția condamna inclusiv la moarte prin ardere pe rug sau decapitare pe cei considerațí „eretici” în realitate pe oricine întrăznea să aibe o opinie separată de cea oficiala a Bisericii, pedeapsa fiind executată de autoritațile statului cu care Biserica funcționa in strânsă legătură.
Marea schizmă
În anul 1054 Biserica Catolică în urma unor neintelegeri doctrinare între bisericile din Rasarit si cele din Apus s-a rupt în două , Biserica din Rasarit luandu-si numele oficial de Biserica Ortodoxa . Principalele cauze rezidă în disputele asupra autorității papale și inserării clauzei Filioque în Crezul de la Niceea, deși au existat și cauze minore, cum ar fi disputele legate de jurisdicția asupra anumitor regiuni, sau de alte practici liturgice.
Biserica Ortodoxă
Biserica ortodoxa mai este denumita de teologi si biserica Greaca-ortodoxa. Crestinarea Greciei a inceput prin apostolul Pavel care a facut prima calatorie misionara in aceasta zona a lumii in anul 49 , ulterior alti apostoli ( si discipoli ai acestora) precum apostolul Andrei, Filp, Tit , Evanghelistul Luca au predicat Evanghelia pe teritoriul Elen. Crestinismul propovaduit de acesti apostoli si evanghelisti este cel pe care il gasim in Noul Testament
Intre secolele II si III are loc treptat transformări importante în Biserica creștină , iar din secolul IV creștinismul trece de la forma inițială apostolică la cea sobornicească dictată de hotărîrile Sinoadelor ecumenice .
Saitul italian it.m.wikipedia.org/wiki/ scrie despre Biserica ortodoxă (valabil in parte și pentru cea catolică) :
„Putem spune ca nașterea Ortodoxiei , în sens general a avut loc în jurul secolului al IV-lea , când creștinismul începe să se îndepărteze de paradigma iudeo-creștină și începe să țină primele concilii .
Din secolul al IV-lea al creștinismului , când Biserica a fost numită „catolică” în crezul niceno-constantinopolitan și în actele oficiale ale împăraților romani (vezi Edictul din Tesalonic ), termenul „ortodoxie” a intrat și în vocabularul creștin (a fost găsit in scrierile lui Eusebiu din Cezareea , ale lui Iulius I , ale lui Atanasie din Alexandria , ale lui Vasile cel Mare și în secolul al V-lea în actele Sinodului din Efes și Sinodului de la Calcedon ) .
Termenul „ ortodoxie ” devine frecvent utilizat pentru a indica cu precizie Biserica Ortodoxă numai începând cu schisma orientală din 1054 , pentru a o deosebi de Biserica Catolică.”
Sursa citatului : it.m.wikipedia.org/wiki/Chiesa_ortodossa?
Odata cu sinoadele ecumenice initiate de Imparatul Constantin incepand cu cel din anul 325 sa definitivat doctrina Bisericii Catolice Universale , Biserica oficiala a Imperiul Roman pe care o regasim in mare parte in bisericile catolice si ortodoxe de astazi.
Ritul Bizantin a apărut incepând cu secolul IV . Ritul bizantin este un rit creștin-oriental, întrebuințat de Bisericile ortodoxe și de Bisericile greco-catolice.
I. sec IV – 787
II. 787 – sec XIX
III. sec XIX – ± 1965
IV ± 1965 – prezent
Exista doua ramuri ale bisericii ortodoxe : Rasariteana si Orientala existând între ele diferențe doctrinare. Bisericile Orientale au refuzat hotararile Conciliului de la Calcedon din anul 451 și au rupt legaturile cu celelalte biserici .
Biserica Ortodoxa Orientala , cuprinde biserici din Orient și țări din Africa
Biserica Ortodoxă Răsăriteană este răspăndită preponderent în țări din Europa de Est precum Grecia , Bulgaria, Romania, Serbia . Rusia a acceptat creștinismul ortodox in anul 899 .
Biserica Ortodoxa nu are o conducere centralizata mondială unica precum cea catolica . Biserica Ortodoxa are o conducere proprie (conducere autocefala) in fiecare țară , cu un Patriarh propriu, ales de conducerea Bisericii .
Doctrina
Fiecare cult se idendifică cu o doctrină proprie Biserica Ortodoxa Rasariteana recunoaste primele 7 Concilii Ecumenice
Biserica Răsăriteană de rit bizantin isi are doctrina adanc inradacinata in cultul icoanelor, a sfinților , al moaștelor si cultul fecioarei Maria, acestea intrând în doctrina Bisericii prin hotărârile sinoadelor ecunmenice.
Ortodoxia : Termenul de „ortodoxie” este folosit intens de către teologi și istorici , acest cuvânt în limba greacă înseamnă „credința dreaptă ” (in viziunea celor care o adoptă ).
O serie de hotărâri ale conciliilor (sinoadelor ) ecumenice au fost numite „ortodoxie ” precum cea de la Niceea in care episcopul Atanasie a reusit sa-și impuna o doctrina importantă . De altfel era o practica frecventa ca doctrinele adoptate de catre Conciile (sinoadele) ecumenice sa fie numite „ortodoxie” , ulterior termenul sa extins la biserici.
Acest cuvânt vechi de origine greacă „ortodoxie” este folosit atat de crestini, ortodocsi sau catolici cat si de alte culte si religii cu acelasi semnificație de „credința dreaptă” bineinteles fiecare referindu-se la ceia ce ei inteleg prin credința dreaptă.
Un exemplu binecunoscut sunt evreii mozaici care folosesc acest cuvînt referindu-se la evreii mozaici fundamentaliști prin cunoscutele expresii „evrei ortodocsi „sau „ultra ortodocși” .
https://en.wikipedia.org/wiki/Orthodox_Judaism
Pentru mai multe detalii – dictionar Wiki Ortodoxy/ortodoxie
Multi istorici occidentali mai puțin familiarizați cu termenul numesc ortodoxie (ortodoxy) ca fiind „invatatura dreapta” a Bisericii Primare care a existat in primul secol (si nu numai) , provocand fara sa vrea o confuzie de termeni, biserica din primul secol nefiind de rit ortodox.
Pe de alta parte Biserica Ortodoxa identifică cuvântul ortodoxie cu doctrina proprie care a fost fundamentată pe invațătura părinților bisericești care au trăit între anii 330-700 și a sinoadelor ecumenice.
Insa intre invatatura apostolica promovata in Biserica Primara si cea a multor parinti bisericesti ( episcopi) exista şi deosebiri incontestabile .
Cultul Mariei , mama Domnului , respectiv doctrina numită ” Născatoare de Dumnezeu ” a fost introdus in biserica oficiala in secolul IV în urma Sinodului ecumenic al III-lea de la Efes
Schimbari care au aparut ulterior epocii Apostolice în bisericile catolică si ortodoxă .
Schimbări care au avut loc după perioada Bisericii Apostolice sub infuența parinților bisericesti și a sinoadelor ecumenice în funcție de anul apariției.
Câteva dintre acestea:
Anul aparitiei.
300 – Rugaciunea pentru morti
300 – Facerea semnului crucii
375 – Inchinarea la sfinti,moaște și la îngeri
431 – Maria este proclamata divina
500 – Preotii incep sa se imbrace altfel decit laicii
526 – Mirungerea
593 – Apare invatatura despre purgatoriu
600 – Liturghia este fixata in limba latina
600 – Incep rugaciunile adresate Mariei
709 – Sarutarea papucului papal
786 – Inchinarea la imagini si religve este recunoscută ofical (inclusa în dogmă)
850 – Folosirea “apei sfintite”
995 – Canonizarea sfintilor morti
998 – Postul de Vineri si din preajma sarbatorilor mari
1079 – Celibatul preotilor
1090 – Rugaciuni pe bani
1231 – Inchizitia
1190 – Vinzarea indulgentelor
1215 – Transubstantierea
1229 – Biblia este interzisa laicilor
1439 – Doctrina despre purgatoriu
1439 – Doctrina celor sapte sacramente
1508 – “Ave Maria” este aprobata ca rugaciune liturgica
1534 – Fondarea ordinului Iezuit
1545 – Traditia primeste aceiasi autoritate ca si Biblia
1546 – Adaugarea apocrifelor la cartile Bibliei
1854 – Doctrina despre conceptia imaculata a Mariei
susa : Loraine Boettner, Roman Catolicism: Presbiterian and Reformated Publishing, 1962. p.8-9
Reforma protestantă
Reforma Protestantă a fost o mișcare în secolul XVI de a reforma Biserica Romano-Catolică din Europa Occidentală. Reforma a fost începută de Martin Luther cu Cele 95 de teze despre practica indulgențelor. La sfârșitul lunii Octombrie 1517, el le-a afișat pe ușa Bisericii Castelului din Wittenberg .În Noiembrie, le-a trimis diferitelor autorități religioase ale timpului. Reforma s-a sfârșit în divizare, prin întemeierea unor noi instituții. Cele mai importante patru tradiții care au izvorât direct din reforma sunt tradiția luterană, cea reformată/calvinistă/prezbiteriană, cea anabaptistă și cea anglicană. Tradiții protestante ulterioare își au, de obicei, rădăcinile în aceste patru școli inițiale ale Reformei.
Protestantismul nutrește nobila aspirație de a reveni la formele primare ale creștinismului. Principiile fundamentale ale protestantismului îl deosebesc atât de catolicism cât și de Biserica Ortodoxă. Protestanții de toate categoriile, luterani, zwinglieni și calvini sau reformați se deosebesc de cele doua Biserici, în învățătura lor despre har, mântuire, Biserică, sfințenie, numărul și valoarea Tainelor.
Reforma a fost o mișcare de renovare a religiei sub triplă ipostază ce implică organizarea bisericii, credința și ritualul, fiind un fenomen complex, cu caracter religios, social-politic și ideologic. Scindarea bisericii catolice a dus, astfel, la apariția unor noi culte creștine în Europa. Mișcările de reformă au fost recurente în evul mediu. Cauza fundamentală a fost distanța dintre funcționarea bisericii și idealul cristic. Modalitățile de reacție ale bisericii au fost cooptarea și represiunea.
Reforma radicală
Reformatorii istorici au promovat întoarcelea la Sfanta Scriptură si eliminarea tradiției din dogmă dar au păstrat sistemul bisericii de stat si un oarecare formalism religios specific bisericilor traditionale .Reformă parţială, protestantismul clasic fiind caracterizat de un mod de viaţă asemănător celui catolic, cu jumătăţi de măsură bazate pe jumătăţi de adevăruri.
In acest context au aparut lideri religiosi care au cerut o reforma mai radicală. Elvetianul Conrad Gabriel care împreuna cu Zwigli considerau botezul copiilor mici ca fiind nejustificat biblic a cerut revenirea la botezulul adulților ca practică curentă în Biserică si separarea Bisericii de stat.
Astfel a luat naștere in 1525 miscarea anabaptistă care a avut de îndurat persecuții atat din partea catolicilor cat si din partea protesatanților luterani .
În anul 1609 se înființeaza prima Biserica Baptistă în Olanda , baptiştii dorind revenirea la modelul creștinismul practicat de biserica din primul secol, doctrina baptistă punînd accentul pe sfințenia vieții , botezul adulților etc.
În aceiași perioadă a apărut si mișcarea “Frația” (Brothers ) in Europa centrala ,echivalentul fiind Cultul crestin dupa Evanghelie inființat in Romania in 1889.
Mișcarea penticostală a apărut in anul 1906 in S.U.A. răspandindu-se ulterior in intreaga lume. Penticostalii pun un accent deosebit pe lucrarea și darurile Duhului Sfant , minuni si videcari.
Materiale VIDEO
BISERICĂ APOSTOLICĂ SAU BISERICA SOBORNICEASCĂ VIDEO
Autor Cristi Negrici – Teolog – fost preot ortodox
Martin Luther – Reforma protestantă -video
Trecerea de la Biserica Aposolică a primului secol la biserica post apostolică (patristică) . Diferențele care există între Biserica Primară si Marea Biserică universală care sa format în secolul III și a continuat să existe până în prezent bineînțeles trecând prin marea schismă din anul 1054 .
Parintii Bisericii
Surse :
Crestinismul de-a lungul secolelor – E- Cairns
https://istoriecrestina.wordpress.com
Ghid al istoriei crestinismului -Jonathan Hill
Cea mai veche biblie din lume CODEX SINAITICUS
Manuscrisul datează din secolul al IV-lea. Deoarece în acel moment procesul de canonizare al Scripturii nu se încheiase, această Biblie cuprinde cărți considerate azi, de către principalele culte creștine, drept apocrife: Epistola lui Barnaba și Păstorul lui Hermas. Ea nu cuprinde versetele Marcu 16:9-20, pe care textologii le consideră apocrife Codex Sinaiticus nu cuprinde nici „Comma Johanneum”, o referință biblică apocrifă la dogma Sfintei Treimi și nici pilda cu femeia prinsă în preacurvie din Evanghelia după Ioan[8], această pildă fiind un fragment de text recunoscut de textologi ca apocrif.
Manuscrisul are 37 de centimetri înălțime și 34 centimetri lățime.
În prezent, o parte din manuscris este păstrată la British Museum din Londra (aproximativ 400 de pagini), restul fiind la Biblioteca Națională din Leipzig, din Germania, în Rusia și la Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” de pe Muntele Sinai.
https://codexsinaiticus.org/en/
Crestinismul Istoria creștinismului 